Target: trăieștfb_img_1481287108514e cu sens

Anul acesta am primit cu poșta o felicitare, iar pentru că are o grafică faină și a fost scrisă de mână am lipit-o pe perete, lângă oglindă (luând în calcul posibilitatea ca peste ani copii mei să o vândă și să-și facă o avere, din seria fantezii ale copilăriei). Mi-am propus să fac din urarea scrisă un fel de “must-have” al noului meu an: trăiește-ți viața cu sens.

Doar că am identificat rapid o problemă: nu prea știam la ce se referă. Nu odată, trecând cu ochii peste ea, am recitit fugar sau nu mesajul ei. Uneori, poate intenționat mă gândeam ce înseamnă, alteori fără să vreau rămâneam cu întrebarea/frământarea: când sau cum ajung să îmi trăiesc viața cu sens; sens pentru ce/cine? Nu am prea fost convins că o să ajung vreodată să găsesc răspuns, mi se părea o ușoară utopie.

Spre sfârșit de octombrie rece și ploios, anul acesta, într-o sâmbătă seara, după concertul sustinut la Alba-Iulia, am aflat că vom merge într-o localitate învecinată, acasă la o familie, oameni mai în etate, care nu au reușit să ajungă la biserică, pentru a le cânta și lor 2-3 piese.

Am ajuns în fața unei case păzită strașnic de o hoardă de patrupezi gălăgioși. Un băiețandru, îmbrăcat mult prea sumar pentru frigul de afară, a ieșit să-i potolească. Am intrat într-un salon mare. Un prag de usă rezema parcă același băiețandru de afară, îmbrăcat corespunzător de data asta, lucru de altfel ciudat: nici nu am văzut când a intrat în casă, doar rămăsese afară să potolească potăile, dar în fine … Un colț era ocupat de un pian vechi, încadrat perfect în decor. O sobă fremăta de cu zor să încingă atmosfera în încăpere și în suflete. O bibliotecă completată de un fotoliu într-un alt colț parcă cerea să te așezi, să iei o carte în mână și să te lași cuprins de lumea din ea. Un colțar, un fotoliu și câteva scaune înconjurau o masă mare adăugită, nedebarasată de tot de la prânz. Mai multe fire de ată de pescuit creau deasupra capetelor noastre un soi de pânză ca de paianjen, căreia nu-i prea vedeam sensul.

Dintr-una din cele 5 uși ale încăperii în care ne aflam, își fac simțită prezența două figuri cu părul alb, ușor gârbovite, apăsați parcă de poverile ce le-au purtat o viață întreagă. Bătrânelul a fost condus și așezat într-un fotoliu iar soția i s-a așezat alături, pe canapea.

Deși avusem impresia de o casă de seniori – pensionari, am descoperit acolo o familie cât o sută. Bărbatul era orb de ceva ani buni; asta după ce o viață a văzut. M-a îngrozit această realitate. Cum poți să trăiești în întuneric după ce toată viața te-ai putut bucura de culori, de lumină, de confirmarea și siguranța că vezi unde mergi, ce faci și cu cine te întâlnești. Mai mult decât atât: în perioada în care era în plină putere și avea simțul văzului încă activ, împreună cu soția au decis să ia acasă la ei, să îngrijească 3 copii – “de suflet” cum se mai zice – o fată și o pereche de gemeni, băieți (mister elucidat). O perioadă, statul i-a ajutat financiar (probabil cu îndemnizații de asistenți maternali), însă, acest ajutor a încetat de ceva vreme (câțiva ani buni). La un moment dat, cei doi soți au fost nevoiți să se pensioneze (boală, vârstă). Copiii între timp au crescut, sunt elevi de liceu, iar nevoile/cerințele lor au crescut și ele odată cu vârsta. Am aflat ulterior că nivelul de venituri este unul modest, clar insuficient unui trai confortabil pe termen mediu.

Însă, am descoperit acolo o familie care în ciuda situației, găsea motivație să își depășească starea. Am aflat că domnul este încă activ și ajută pe afară la treburile gospodărești, fără să se lamenteze și să se complacă în simpla și cea mai des întâlnită stare în aceste cazuri, de om cu handicap. Are întinse prin curte și grădină, la fel ca și în casă, acele “pânze de paianjen” din ață de pescuit care îl ajută la orientare. Lucrează în grădină, se ocupă de animalele și păsările de curte pe care le au iar când e cazul taie și lemne. Băieții sunt elevi la liceul de construcții iar reparațiile de făcut prin casă și pe afară este treaba lor să o rezolve, împreună cu treburile gospodărești deopotrivă. Observând anumite lucrări realizate de cei doi, ochiului meu de “profesionist” i s-a părut că cei doi se descurcă de-a dreptul bine. Fata învață bine la școală, însă participă proactiv la treburile casei, oferind mamei un suport bogat prin energia si rapiditatea date de vârstă. Ocazional, în funcție de câți bani au nevoie, copii mai muncesc și cu ziua pentru a se întreține. Atitudinea asta de a nu dezamăgi acei copii a celor doi domni și de a nu-i lăsa în încrengăturile unui sistem de asistență socială mult prea depășit de realitatea din viață și teren, m-a făcut să dezvolt un și mai mare respect pentru cei care își dedică viața integrării unor copii sau tineri într-o familie care să contribuie la dezvoltarea lor ca ființe umane de calitate. Iar în cazul de față, recunosc, am rămas mască. Din punctul meu de vedere, acești doi soți își trăiesc cu adevărat sens anii din a doua parte a vieții lor.

Cele două-trei piese interpretate în acea seară au scos din cei ai casei, la fel ca și din noi, cântăcioșii, cele mai diverse stări: râs, plâns, râs cu plâns, piele de găină – de toate. La final bărbatul a ținut să spună câteva cuvinte, însă nu am reținut prea multe din ceea ce a rostit datorită emoțiilor acumulate. Mi-a rămas întipărit în minte, totuși, foarte clar, sentimentul transmis de către ei cum că Cerul a devenit dintr-o dată mult mai real și mai palpabil, în acea seară.

Nu cred să fi trăit vreo experiență de când sunt în Voces mai intensă ca atunci, deși au fost multe alte momente speciale, subiectiv fiind. Dincolo de toate reacțiile (cele mai multe pozitive) ale celor ce ne ascultă, acel ‘mini-concert privat’ susținut într-o sufragerie a unei case de oameni simpli, cu o experiență de viață complexă și complicată a dat unul dintre cele mai semnificative sensuri existenței Grupului Voces; cel puțin în ceea ce mă privește; ca oamenii să îl poată simți pe Dumnezeu mult mai aproape de ei, prin intermediul muzicii, prin intermediul meu ca persoană. 

Și uite, cam așa am început să văd cu un ochi cum ar fi viața trăită cu sens. Desigur că celălalt ochi al dăruirii, a rămas încă închis. Trag speranță că se va deschide și el, încet, încet. 

Obiectiv personal. 

Obiectiv Voces.

IUSTIN